Se vede că folclorul românesc- astăzi sub forma mesajelor forward-ate primite de la foşti colegi, vecini, prieteni sau rude- rămâne cu adevarat “de nesecat”! De la Toma Alimoş până in zilele noastre, fie ei ciobani ori ingineri, creatorii anonimi de versuri care rimează mai mult sau mai putin genial, au mai zămislit, iată, încă o baladă, “zugravind” – cum ar zice frumos elevul scos la lecţie pentru o analiză literară – starea recentă de spirit a unora din cei ce au ales să rămînă pe meleagurile mioritice.  Regăsim un acelaşi aer de constatare, de resemnare, de pasivă consemnare a evenimentelor ca cel pe care îl degaja în clasa a noua bunul baci mioritic moldovean.
Ajunsă la Bucureşti pe 13 ianuarie în vacanţă şi aflată în trecere prin centrul oraşului, s-a nimerit să fiu şi eu martorul mişcărilor de stradă din zilele acelea.
O fostă colegă mă tachina, amuzată de turnura neasteptată pe care o luase vacanţa mea bucuresteana, spunând mereu că dacă am plecat “cu revoluţia”,iată, tot cu un fel de revoluţie m-am întors…
La plecarea înapoi către Boston, pe 28 ianuarie, lăsasem Bucureştiul îmbrăcat in frumoase straie de zăpadă, curat si pur, cum nu-l mai văzusem eu de mai bine de 22 de ani.  Dar curând aveau să  îmi parvină, odată ajunsă la Boston, veşti teribile despre acei oameni sărmani care şi-au găsit sfârşitul în frig, sufocaţi de urgia albă. Pentru mine, aflată în taxiul încălzit pe drumul spre Otopeni, o fi fost, desigur, tare feerică acea zăpadă de care m-am bucurat atât de mult, dar nu şi pentru ei, doamne, nu şi pentru ei!…
Însă dincolo de revolta contra naturii port alte revolte şi frustrări in mine.  Am acum în suflet nostalgia oraşului părăsit de mine (pentru a câta oară?), laolaltă cu o tristeţe grea pentru toate câte se întâmplă cu neamul nostru ramas acolo, împuţinat cu două milioane de când am plecat, acum vreo 22 de ani.  Simt exact ce simţi atunci când un prieten de-al tău este grav bolnav şi pare că nu există pe lume leac pentru el. Mă simt vinovată pentru că m-am salvat fugind de langă el, ca sa nu mă îmbolnăvesc poate şi eu, ori nu ştiu, poate ca să nu mă îmbolnăvesc şi mai rău. Pentru că nu am ştiut niciodată prea bine nici care este diagnosticul exact, nici care este leacul pentru această boală, deşi mă cred doctor, şi încă unul bun.

Socoteam înainte de a lua drumul pribegiei prin lumea largă, că apucăturile pe care le vedeam la majoritatea oamenilor în mijlocul cărora trăiam în ţară (şi includ aici şi propriile mele metehne de odinioară) ţineau de naturalul fiinţei umane, că adică aşa-i omul, şi nimic nu-i de făcut, maică, trebuie să te dai pe brazdă, ca să supravieţuieşti si tu.
Odată mutaţi aici in USA, am observat imediat că pentru oameni obişnuiţi ca noi, înainte de deosebirile economice ori de altă natură care ţineau de stat, existau nişte deosebiri frapante între modul în care oamenii de aici înţelegeau să trăiască in comunitatea lor, faţă de cum o făceam noi în România.  Ceea ce văzusem noi până atunci in România nu era deloc rezultanta vreunei trăsături umane universal valabilă, cum crezusem. Căci altminteri oamenii aceştia nou descoperiţi la ei acasă ar fi fost in marea lor majoritate cam la fel ca cei din România; ori ei ne-au apărut uimitor de cinstiţi şi de devotaţi faţă de propria comunitate. Ceea ce trăisem acasa era pesemne un efect al conjuncturilor politice asupra oamenilor, un mod de adaptare la rău, prin îngăduirea lui, întreprindere infinit mai simplă decât răzvrătirea faţă de el. Era vorba de “datul pe brazdă” în sensul rău al expresiei. Prin această corectitudine şi abnegaţie a lor pentru colectivitate, oamenii de aici ne părură mai întâi ori naivi, ori de-a dreptul proşti. Nu înţelegeam pesemne prea bine, şi nici nu ştiam pe atunci că acesta era de fapt motorul bunăstării lor, că aceasta urma să apară pentru noi ca deosebirea esentială faţă de cum gândeau cei de acasa şi că şi noi vom ajunge, într-o bună zi, să gândim la fel ca ei.

Într-o dimineată, la librarie, pe când celularul meu intona frenetic din fundul buzunarului “Mai-la hi-mai-la ha” semn că mă căuta cineva, fiind şi obosită mental de decalajul orar încă nerecuperat, cu o carte tocmai cumparată în mâna stângă, am abandonat din cea dreaptă portofelul, pe un raft la nimereală, şi am înşfăcat în schimb celularul, plecând mai departe, absorbită în conversaţia telefonică. Portofelul a rămas acolo, pe raft, in urma mea, cu toate actele, cărţile de credit, paşaportul, o bancnotă de 100$ si alta de 20$ şi tot felul de carduri cu diverse rewarduri băneşti. Abia seara mi-am dat seama că nu-l mai aveam. Când am telefonat la librărie, mi-au spus că erau în posesia lui, că-l găsise un client ( nu aveau nici măcar numele lui, să pot să-i mulţumesc) şi că li- l predase.  Trebuia numai să vin să-l iau. Acesta este  un fapt atât de banal; nu numai că mi s-a mai întâmplat de nu stiu câte ori, dar nici nu trezeşte vreo mirare celor care trăiesc aici. Aş vrea să mai precizez că 120$ şi cardurile care mai erau nu reprezintă o suma deloc neglijabilă pentru omul de pe stradă. mai ales acum, pe timp de criză…
Alta:
Nu mai devreme de acum câteva luni, vizitam Grand Canion.  Plătisem un bus-tour programat, destul de neinspirat, chiar în ziua sosirii.   Urma să fim luaţi in bus din faţa hotelului la ora 5 după amiază.  Odată ajunşi de cu seară cu avionul la Phenix, ne facuserăm noi planul să plecam cu o masină închiriată dis-de-dimineaţă, să vizităm rapid, în drum, Sedona, şi să ajungem la hotelul din Grand Canion înainte de ora 4 după-masă, să ne desfacem bagajele, să luăm un duş, apoi să prindem turul pe care il rezervaserăm din timp, cu 4 luni inainte.  Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg: prânzul foarte interesant de la Sedona, pe bază de carne de şarpe cu clopoţei şi salată de cactus ar fi fost păcat să ni-l fi refuzat, iar opririle pe drum în locuri turistice inedite precum proiectul de la Acrosanti ori capela aceea moderna sapata in stâncă, au fost încântări la care nu am fi vrut să renunţăm, mai ales nebănuind ca vom pierde astfel excursia din seara aceea, ajungând la 5 minute după ce busul pentru tur please fără noi. Ei, acuma spuneţi si voi dacă v-ar mai putea trece măcar prin minte ca in urmatoarele 15 minute să vă treziţi totuşi in busul pe care tocmai credeaţi că l-aţi pierdut! Ei bine, nu ştiu în câte ţări de pe pământ s-ar mai putea întâmpla o astfel de minune, dar nouă chiar asta ni s-a şi întâmplat atunci. A fost suficient să mă prezint la receptia hotelului pentru check-in, având o figură cam tristă, şi să explic recepţionerei care mă+ntrebase ce am, situaţia ireparabilă cu busul şi excursia ratată, pentru ca deîndată acel binecunoscut miracol al bunavointei oamenilor aceia, al impecabilei lor organizări, al disciplinei profesionale, să se producă.

Cum oare pentru numele lui Dumnezeu ai putea oare să nu te schimbi atunci cand trăieşti printre astfel de oameni?

Fraţilor, după atâtea întâmplări trăite de mine, precum acestea două de mai sus şi încă multe altele cu care aş putea să vă uimesc până la saturaţie,  mai credeţi că mi-ar mai arde să mai tai coada la exit pe autostradă? Sau că aş mai vrea să o iau înaintea celor care aşteaptă civilizat la stop, eu însă tăind iscusit prin parkingul de la mall, cum făceam când tocmai emigrasem din Romania? Fără doar şi poate că aş putea să le mai repet, nimeni nu m-a amendat vreodată pentru asta… Şi zău că nu frica e cea care mă reţine, căci este mai uşor să nu fi prins, când toţi ceilalţi sunt cinstiţi! Ceea ce mă reţine cu adevărat este ruşinea faţă de mine însămi şi faţă de aceşti concetăţeni oneşti care m-au detrminat de-a lungul anilor să învăţ să-i respect.  Fără ca ei să mă fi forţat cu ceva să ajung aici, aplicând legi drastice sau amenzi. Şi fără ca măcar să bănuiască schimbarea pe care mi-au facut-o în mentalitatea cu care venisem să trăiesc printre ei.

Poate că spun o prostie, dar mă gândesc uneori că dacă s-ar putea coloniza fiecare colţişor al României cu clone de-ale oamenilor care traiesc aici, acel timp de aşteptare definit ca “trebuie să mai treacă dragă câteva generaţii ca să se schimbe mentalitatea asta” ar fi categoric scurtat. Vorbesc serios.  Eu cred cu destulă convingere că o posibilă soluţie pentru a schimba metehnele ar fi venirea a cât mai mulţi expaţi în România din ţări ca aceasta unde trăiesc eu acum şi mai cu seama revenirea românilor plecaţi în pribegie sau la studii pentru mai mulţi ani. Cât mai mulţi diasporeni înapoi! Care să primenească aerul viciat de corupţie şi de nepăsare pentru comunitatea din cartierul X sau din satul Y. Cred că majoritatea diasporenilor nu numai că iubesc tara, deşi fizic au părăsit-o, dar sunt primii care şi-au schimbat mentalitatea veche, prin integrarea în spaţiul mai cinstit occidental. În loc să fie dojeniţi că au părăsit şi părăsesc ţara, ar trebui lăsaţii să se primenească acolo, departe de ea, şi apoi, după o vreme (nu însă prea lungă), făcute eforturi masive de a fi readuşi înapoi.  Cred că atunci am vedea cum samănţa bună poate face brazda rodnică. Nu mai vorbesc de avantajul pentru ţară pe care l-ar aduce stilul nou în care ei, diasporenii îşi fac meseriile ori de skill-urile organizatorice pe care ei şi le dobândesc în occident…Poate că este o utopie, dar aceasta-i parerea mea sinceră, şi măcar privindu-i pe românii diasporeni din această perspectivă, ar putea aduce ceva schimbări reale.

Şi încă ceva: eu una nu-s de-acord cu ciobănaşul mioritic. Chiar cu riscul că doamna profesoară de română o să regrete nota mare acordată la analiza mea literară a baladei cu pricina, vin aici în faţa clasei ca să vă mărturisesc spăşită că de fapt mie nu mi-a plăcut “Mioriţa”, chiar dacă atunci când îmi mai răsună în minte versurile ei, mai pot lăcrâma uneori. Mi se pare anormal felul în care gândea ciobănaşul.  În calitatea mea de psihiatru îl voi clasa cu neînduplecare la “depresii cu idei suicidare de tip pasiv”. Nu admir resemnarea. Mai caut soluţii.